george83

Se spune ca dragostea iti da aripi, ca te poarte spre culmi nevazute si te duce acolo unde tu ca un muritor de rand nu ai putea ajunge. Nu ai putea ajunge pentru ca nu ai avea starea necesara de plutire, de simtire a acelui singur lucru care te poate face sa semeni cu un inger: dragostea. Dragostea de alta persoana si nu dragostea de sine. Si reusesti sa ajungi, tinand de mana persoana iubita, pe acel varf de munte al simtamintelor. Si simti aerul rarefiat al iubirii, simti cum ai multe, foarte multe, lucruri dragi de spus dar multitudinea lor nu iti permite sa le exprimi pe toate odata. Te simti usor, nu mai ai povara lucrurilor materiale, mediocre din “lumea de jos”. Esti o zeitate pentru ca poti sa simti acest nectar care este dragostea.
Dar daca persoana iubita dispare?… Read more

intr-o discutie cu o persoana draga mie mi-am dat seama ca acel suflet pereche pe care il caut nu il voi gasi niciodata. Intotdeauna o sa gasesc motive sa nu fiu multumit de persoana de langa mine. Pana acum nu am fost fericit pentru o perioada lunga de timp si acum nu stiu sa accept fericirea asa cum este. Undeva in subconstientul meu astept sa apara perioada mai putin roza de dupa colt, sa fac o chestie care sa strice totul, sa gasesc o hiba partenerei mele, in asa fel incat fericirea sa dispara. Asa ca am ajuns un carcotas aproape perfect si daca vreau pot sa daram o orice imagine, oricat de buna ar fi.
Toata viata am incercat sa fac totul de unul singur. Read more

dupa cum ati citit in posturile mele am tot intrat in diverse relatii “dubioase” si am tot gresit fata de unele persoane. Persoane care nu au avut nicio vina decat ca am intrat eu in viata lor. Una din problemele mele este ca fug dupa fericire si in cele mai multe cazuri persoana pe care o tin de mana nu are acelasi ritm cu mine. Si ajung sa o trag dupa mine, sa o doara mana si chiar sa cada julindu-se. In majoritatea cazurilor prefera sa imi de-a drumul la mana si sa ma lase in goana mea dupa fericire. De ce am ajuns la acest ritm rapid? Pentru ca reusesc sa ma implic foarte repede intr-o relatie. Crezul meu de a trai viata si nu a analiza fiecare pas ma face sa intru intr-o relatie cu totul. Ma dedic in unele cazuri trup si suflet ajungand sa imi ignor viata mea personala. Si bineinteles ca imi doresc aceeasi implicare din partea cealalta. Insa ea nu vine pentru ca oamenii asa-zis normali au un ritm mai incet si oarecum calculat. Nu poti sa ii ceri persoanei iubite sa se mute cu tine dupa doua saptamani. Sa se indragosteasca de tine dupa cateva zile. Nu in lumea reala. In filme si cazuri exceptionale se intalnesc si asemenea trairi dar nu in lumea reala. Read more

I’m way too complicated for average people to understand…

Asta este o autocaracterizare de la un tip de pe facebook care m-a pus pe ganduri. De ce unele persoane se considera mai importante decat sunt cu adevarat? Si mai ales de ce unii isi doresc sa fie mai “complicati” decat restul lumii? Poate sa acopere lipsurile pe care le iau. Apar cu un aer de om superior care citeste numai Cioran si Coelho (in varianta engleza ca se poarta) si ofteaza pentru ca este neinteles. Bineinteles ca ofteaza sa fie auzit pentru ca nimeni nu isi da seama ca esti complicat daca stai undeva singur. Am mai spus-o si in postul despre vorbarie ca oamenii cu adevarat importanti in gandire nu se exprima “in gura mare” ci prefera ca faptele sa vorbeasca de la sine.

Tot in aceeasi nota: astazi am stat in metrou langa o tipa care vorbea jumatate de fraza in engleza si jumatate in romana. Si partea cea mai proasta era ca avea acel accent de om care se forteaza sa vorbeasca limba engleza corect. Din fericire am intalnit englezi get-beget si cunosc oarecum accentul lor (stiu ca si ei au dialecte diferite). De ce oare dorea tipa asta sa para ca este interesanta daca stalcea limba materna? Read more

„Surâsul fetei din tramvai m-a fermecat definitiv, Am înc-o dramă la activ, Exact ca domnul Ion Susai‟

In caz ca nu stiti de unde este fraza aceasta urmariti filmul Filantropica …Ce vreau sa spun prin aceasta poezioara? Ca renunt sa ma mai incred in lumea din jurul meu. De fiecare data cand intalnesc pe cineva ii ofer prezumptia de nevinovatie. Si incep sa sper ca totul va fi bine si viitorul luminos. Si de fiecare data ajung sa fiu dezamagit…Unele persoane nu stiu cum sa fie fericite. In momentul cand simt ca sunt fericite alaturi de cineva incep sa isi faca probleme. Nu cauta fericirea cu adevarat ci doar se plang ca nu ii face nimeni fericiti. Stiti acele persoane care isi plang de mila ca nu isi gasesc jumatatea? Ei nu o cauta cu toata fiinta lor ci doar gasesc scuze. In momentul cand iti doresti ceva cu adevarat energia ta va atrage acel ceva. Cand esti “indoit” si vrei cu jumate de gura nu o sa se intample nimic bun. Doar jumatati si simulacre de acel ceva. Si atunci ajung la o varsta si incep sa se planga ca nu au noroc in viata si dragoste. Dar nu au vrut sa fie fericiti. Au vrut doar sa fie nefericiti si sa aiba parte de compatimire. Stiu ca poate o sa spuneti ca nici un om nu isi doreste sa fie nefericit. Avem insa un exemplu in curentul emo care totusi este extrema. Dar pana la extrema sunt mai multe trepte si multe persoane care patreaza aparentele dar isi plang conditia. Sunt acele persoane care in momentul cand ajung sa fie fericite si totul este aproape perfect incep sa isi puna probleme. Incep sa le fie frica de fericire…de faptul ca nu vor mai putea sa isi planga de mila si ca poate isi pierd identitatea. Pentru ca in momentul cand isi construiesc un profil mental de nefericit le va fi foarte greu sa accepte ca poate pot fii fericiti. Intervine un fel de incompatibilitate cu felul lor de a fi. Si atunci fug…fug departe si din pacate ranesc pe cei care au crezut in ei…